Imi este frica de amurgul diminetii.

Ma aflam intr-un festin pierdut in noapte. Nici nu mai stiu cine ma invitase, nici nu mai stiu cum am ajuns. M-am asezat in scaun, mi-am adunat genunchii sub barbie si am inceput sa plang. In jurul meu pe alte scaune stateau si ei. Intunericul era spart din loc in loc de bataile aripilor unor fluturi mari striviti in ace de crucile de lemn. Adunati printre morminte cu rasuflarea ingreunata se alergau in suferinta trei. Treceau printre noi razand. Erau legati la ochi si se cautau. Printre bocete se chinuiau sa afle rasul ce-l doreau. Si de se intalneau, rosu cu negru, un fluture murea, un planset se stingea. Si de se intalneau, negru cu verde, un fluture se stingea, un planset murea. Si de se intalneau, rosu cu verde, un fluture se elibera, un planset inceta.

Se desfatau in aer oftaturile alungate de gurilor celor adormiti.

Varza cu carne cu gust de srapnel

Am un birou mobil. Mai exact de vreo doua saptamani, cred ca sunt trei, ma tot plimb prin cafenele cu net moca. E de bine pentru ca nu stau in birou, e de rau pentru contul meu din banca, e de bine ca am senzatia de semi-libertate, e de rau pentru ca vad multi oameni stupizi. Ajungi in cafenea, pana pe la un sapte seara totul e rezonabil, nu sunt multi consumatori, muzica e excelenta. E chiar minunat, cum am prins si zile frumoase si pline de soare, pot spune ca am lucrat in vacanta. In general lumina e mai mult decat decenta.
Si te uiti la ceas: 19.00.
Nu iti aminti de jocul copilariei, nu e cazul sa te minti, nu te iubeste.
Lumina se stinge. Nu atat cat sa se faca intuneric bezna, atat cat sa ai senzatia ca esti intr-o darkroom buna de organizat o orgie. Si muzica se schimba, incep sa se auda la maxim sunete scoase si aranjate pe computer in asa fel incat sa iti zgarie urechile si sa iti mai doresi un pahar de redbull. Si apar oamenii. Sunt aia de stau la birou cu computerul in fata. Sunt extrem de zgomotosi, tipa si urla unul la altul. Si vorbesc tot soiul de inutilitati. Si ai senzatia ca ai nimerit intr-un furnicar stricat. Inutil. Pleci cu capul vraiste.

Te uiti la ea: blonda, ochi de culoare obtinuta cu lentilele de contact, silicoane abia vindecate si proasta de bubuie: idioata a dat 3.000 de euro la nu stiu care tiganca ghicitoare care sa ii vrajeasca iubitul in asa fel incat sa o iubeasca mai mult. Vraja n-a tinut si idioata isi vrea bani inapoi.

Liber la injuraturi de birjar!

Cat de prost sa fii??? Nu are rost sa facem discriminare sexuala, pentru ca sunt si barbati cel putin la fel de idioti care arunca bani pentru aceleasi povesti.
Adica tu om care ai in mega criza 3.000 de euro, TREI MII DE EURO, te duci la baba ghicitoare. Ghicitoare in unghiile taiate de la catarul ce se plimba pe malul Dunarii acum 5.000 de ani. Te duci la ea sa-ti faca o vraja. Vraja compusa din doua cuvinte invatate din abecedar, plus inca doua auzite in cabinetul doamnei doctorite. Vraja care sa faca in asa fel incat ala/aia de nu te va iubi in veci vecilor sa vina sa se lege de gleznele tale pana ajungeti in cosciug.

Nici in filme nu ies vrajile astea! Nici in filme! Jur. Si acolo se invart mult mai multi bani. Si au recuzita misto. Ca la Hollywood.

Si primeste ghicitoarea/vrajitoare specialista in magie alba vizita de la niste ziaristi si ii ameninta: “daca nu plecati va blestem” si ridica o mana caus la ureche: “alo, draciiiii????” si nu ii raspunde nimeni la sms.

Si mai vine cineva si-ti zice ca nimic nu poate fi atat de gingas si de fin precum un fulg. Fulgul ala de aluneca pe poponetul bebeului din reclama. Si avem multi in perne. Si am si eu perna plina de fulgi. Si ma afund mereu in ea sa-mi visez visele si sa-mi traiesc cosmarurile. Si se trezeste un fulg mai destept si incearca sa iasa din lacasul lui. Cu curul normal. Curul fiind partea aia tare care il tine atasat de pielea zburatoarei. Si dau o mana si ma brazdeaza, lasand sange in urma lui. Rana e lunga si adanca, atat cat sa ma usture pana la lacrimi si atat de urata cat sa nu pot sa port un maieu indecent. De la umar pana la cot. Fix.

autistul

florin chilian - autistul - Nu-l mai goniti pe Brancusi.






un nou album semnat Florin Chilian.

eu tin cu el

accident rutier soldat cu rani grave

azi: soare frumos, coafura rezistenta, ochelarii pe nas, oameni in jurul meu gramada, dragos (sefu') ma certa ca nu am vazut un film, pasarelele cantau un playback obosit, telefonul in buzunar.

si...... panica totala.

o masina rosie, nu am reusit sa identific marca, trece cu ambele roti de pe partea stanga peste telefonul meu!

O MASINA MI-A CALCAT TELEFONUL!!!!

da. accidentul s-a produs in jurul orei 12.40. chiar langa restaurantul belini, la universitate. telefonul situat, teoretic in siguranta, in buzunarul blugilor negri a alunecat, din cauza unui stres, direct pe carosabil unde a fost calcat.

masina criminala a parasit locul faptei cu 3 kilometri la ora!!!

urmatoarea masina a reusit sa ocoleasca victima cu fix 5 cm.

la a treia masina, m-am aruncat sa ridic victima.

telefonul nu a decedat, Nokia normal, insa afisajul a suferit stricaciuni permanente.

atat.

in cinstea zambetului de maine

ieri sunshine imi spunea: ”ma gandeam. daca azi te doare, esti trista si vrei sa tai. si daca maine o sa fie altfel? o sa fie mai bine si sa fii fericita si o sa zambesti. de ce sa nu incepi de azi? de ce sa nu razi azi pentru zambetul de maine?”

de ce? chiar asa, de ce sa nu razi azi pentru zambetul de maine?
de ce sa nu fiu marsava si sa profit de azi de bucuria de maine?


si m-am gandit.

poate pentru ca-mi place. poate pentru ca-mi place sa ma doara. pentru ca-mi place apasarea din spatele sanilor. poate ca-mi place sa simt nevoia sa vars lacrimi pe care nu le am. poate ca-mi place aceasta durere care imi macina stomacul.
poate pentru ca, daca azi as rade in cinstea zambetului de maine, zambetul de maine nu si-ar mai avea rostul. ar fi fad si insipid. poate ca nu l-as mai gusta.

si as zambi ca proasta in cinstea rasului de ieri.

clipitul bodyguarzilor de OTV

am fost cu raducu
sa vorbim cu DD de la OTV si DDTV pentru niste chestii pe care le gasiti aici.

pana sa ajungem in fata lui DD, ne-am lovit de un paznic senzational -- intrebari senzationale fara raspuns dar cu raspunsuri idiot de normale. "la voi lucreaza Calinescu? aa, nu, e ala cum il cheama, dinescu, asa Mircea Dinescu?" etc.

urcam in liftul senzational cu doua iesiri. mai urcam niste trepte si ajungem la POARTA senzationala.

doi bodyguarzi senzationali. unul cu ten albicios tinea in mana un pix albastru si avea o condica senzationala de prezenta, intrari, iesiri sau stationari.
- actele la control.
- n-am. le-am lasat in masina.
- nu puteti intra.
- ma asteapta dl diaconescu
- o legitimatie, un buletin
- n-am nimic.
radu avea, se legitimeaza el.
- numele si prenumele
- roxana steblea
- am spus numele si prenumele
- steblea roxana
- seria si nr de buletin
si in tot acest timp celalalt, un negricios cu ochi caprui, ne studia. a pornit studiul de jos, de la incaltaminte, a trecut de pantaloni s-a oprit la talie (si la mine si la raducu) a urcat mai sus si a stationat senzational la mutre, vreo 5 minute.
se termina legitimarea si filarea si senzational nu ne lasa sa intram pana nu vine cineva sa ne conduca.
suntem poftiti in sala de protocol. senzational. senzational. senzational. sapte gealai machedoni in frunte cu lucian beclai se uitau la otv unde vorbea giovani becali. nu am apucat sa fac doi pasi in sala de protocol ca doi dintre ei soptesc:
- domnisoara, stati langa noi.
si se dau unul in stanga si unul in dreapta, lasand intre ei un spatiu de 20 de cm. am preferat sa stau pe alta canapea de unde nu se vedea televizorul.

terminam de stationat senzational si plecam. trecem de poarta senzationala, coboram cateva trepte cand ne striga cei doi bodyguarzi. ne intoarcem. in momentul in care am trecut iar de poarta, spre interior, am avut senzatia ca am intrat intr-unul din beciurile gestapoului. de data asta erau amandoi in picioare, au inceput sa verifice camera. au inceput sa cerceteze cu tot soiul de intrebari pretextul venirii noastre acolo. ma gandesc ca au regretat amarnic ca nu aveau o veioza chinezeasca cu a carei lumina sa ne scoata ochii. dar s-au folosit de metode psihologice: uitatul fix in ochii tai. direct si vizibil amenintator. asteptau sa clipesc.

stiti metoda: e aia stupida in care omul rau se uita in ochii omului presupus vinovat, asteptand ca asta sa clipeasca. daca clipeste e clar vinovat, daca nu clipeste nu e vinovat.

eu in seara aia eram vinovata, dar aveam ochii atat de uscati incat nu imi permiteam sa clipesc pentru ca mi-se lipeau pleoapele.

deci, senzational.

delfinul din buda

fara nici un fel de suparare si fara nici un fel de resentimente, m-am intors nitel la nautilus.

nu m-am dus din nou acolo, ci doar in folderul fotonautilus unde aveam pozele cu buda.

avand in vedere ca locul e kitchios pana la ceruri, nici buda nu face exceptie.

Natutilus - cand pronunti acest cuvant te gandesti la mare, caluti de mare, scoici, pesti colorati sau mancatori de carne vie, si... delfini.




buda de la nautilus ar putea fi consideratat lejer altarul delfinilor din marea neagra.





dupa ce treci usile albastre care au fost impopotonate cu ceva plastic colorat pe geamuri, il vezi pe el, marele delfin argintiu care sta vesel pe chiuveta si asteapta sa il lasi sa-ti scuipe-n palme apa calda, rece sau calaie.



apoi intri in lacasul unde sta tronul si ti-se taie orice pornire absolut naturala.
am mai patit asta acum cateva mii de ani, cand eram la mare si ma cazasem la un hotel jucaus din constanta, unde budele (atat aia din camera, dar si cele de la receptie si restaurant) aveau un colac din plastic transparent in care fusesera prinse copii fidele dupa sarma ghimpata si lame de ras. groaznic. si nu pentru ca te "speriai", ci pentru ca erau atat de respingatoare ca nu-ti mai trebuia nimic.



dar sa revin. deci, tronul e acoperit cu un colac din plastic, absolut normal, dar bucatata aia din plastic face toti banii. in el stau prinsi toti pestii din acvariul de la carrefour. si ceva plante de apa.



e aceeasi poveste si la barbati si la femei. nici o diferenta, toata lumea e tratata egal.

un fum

Am stat trei zile pe o canapea. Era rosie din plus, un plus ros de cururi drogate si imbuibate de alcool pur. Sunetele silentioase eliminate de cele zece, uneori, sau saisprezece, alteori, perechi de buci au ramas afundate in pernele prafuite de timp.

E confortabila. Din secunda in care intri in casa si o eviti pe Mushi iti dai seama ca ai putea avea puterea de a-ti petrece toata viata in acea canapea.

“Mushi e pizda in germana. Asa o cheama.”

Si m-am uitat spre catelusa gri imbatranit care se agita ca o nebuna in jurul nostru. M-am uitat in sus la blonda platinata cu tate mici si departate. Avea cearcane. Era obosita femeia. Si-a tarat din nou picioarele spre canapea.

Urmatorul pas pe care l-am facut de la usa a fost edificator.

Cinci oameni, trei femei si doi barbati, se lafaiau. Pe masa rotunda din fier forjat stateau ametite sticle de absint, cutii de bere, pahare de plastic pline de mozol de cafea, scrumiere turcesti sugrumate de mucuri de tigari, o vaza plina cu apa cu zahar, sapte brichete colorate, una avea o gagica cu tate deocheate si parea furata din tirul lui Ginel. Pe un colt al mesei, un tanar de 23 de ani rupe linistit foite. Le rasuceste intre degete si cu o miscare brusca le elibereaza din lacasul cartonat. Pe un alt colt, un tip de vreo 30 de ani toaca fin, cu un cutit cubanez, foi de tutun. Pe cel de-al treilea colt, o pisi bruneta scotoceste dupa “ceaiul verde”.

M-am asezat intre ei si mi-am aprins o tigara.

Am tras din ea si am sorbit din paharul cu absint inmanat de blonda platinata. Deja simteam cum inima bate ceva mai incet. Pisi a inceput sa ruleze. Unghiile ei lungi si verzi rasuceau foita plina de verdeata si tutun. Si rasucea. Din cand in cand se oprea doar cat sa traga un fum si sa linga languros foita. Apoi rasucea din nou. Ultima oara cand a lins-o a lasat urme fragede de saliva. A masurat-o in lumina albastruie a lampadarului chinezesc. Era perfecta. A sters cu cotul masa si a asezat tigara. A izbucnit intr-un ras isteric si s-a apucat de o alta.

Geamul din stanga canapelei rosii sa inceput sa se miste in bataia vantului tomnatic. Cateva frunze au intrat in camera, iar Mushi a inceput sa alerge dupa ele.

S-au rulat sase tigari. Cate una de fiecare. Paharele au fost umplute cu absint. Toata lumea s-a asezat cat mai comod pe canapeaua rosie. Si a inceput dansul.

Primul a fost tanarul de 23 de ani. A luat una si dupa ce i-a aspirat parfumul a aprins-o.

Stiti cum murmura sala de cinematograf atunci cind eroul isi saruta prada?

S-a murmurat. Un murmur lenes si fericit. Un murmur plin de speranta.

Un fum.
Un fum.
Un fum.



******* - din seria inchipuiri halucinante